Perversiunile globalizării

15Feb10

Uneori îmi trec prin cap tot felul de idei subversive… Azi, bunăoară, mă gândeam la cum ar putea fi privit fenomenul globalizării dincolo de bine şi rău – modul clasic în care sunt împărţite lucrurile. Aşa mi-a venit ideea de perversiune – un fenomen care nu este rău în sine, dar nu este nici în regulă pe  de-a-ntregul !

Pe lânga o seamă de lucruri bune (viaţă mai îmbelşugată, educaţie, schimb economic, turism etc) şi lucruri rele (obezitate, trafic cu oameni, gripa porcină, încălzirea globală, migraţia „creierelor” dinspre ţările sărace spre cele bogate) există şi schimburi pe care  nu le pot  încadra nici la bune, nici la rele. De exemplu, „noi” exportăm violatori, tâlhari de buzunare, prostituate etc iar „ei” ne dau la schimb mafioţi, proxeneţi, traficanţi etc. Asta îmi sună a perversiune: nimic rău nu se întâmplă, totuşi, ceva nu este în ordine! 🙂

Expus  multiplelor presiuni de schimbare, echilibrare, uniformizare, omul  încearcă să se adapteze: renunţă la obiceiurile şi îndeletnicirile care nu au căutare şi adoptă ceea ce este mai probabil să aducă un caştig imediat!

Învăţarea limbilor străine de circulaţie internaţională a fost  şi este una dintre cele mai populare adopţii posibil aducătoare de beneficii. Şcolile cu predare în limba engleză, germană, franceză, italiană s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie! În dorinţa de a-i asigura progeniturii un viitor  prosper, tot românul îşi doreşte copilul înscris la o astfel de şcoală! Eşti un „nimeni” dacă copilul tău nu „învaţă” la o şcoală germană şi nu ia meditaţii la limbi străine – cel puţin două, ca  să fi sigur că totul este sub control!

În aceste condiţii nu a întârziat să apară una dintre cele mai perverse creaturi zămislite vreodată: incultul poliglot, cu cât mai poliglot cu atât mai incult şi cu atât mai mandru de el cu cât mai poliglot este!

Nu mă înţelegeţi greşit! Nu încerc să afirm că ar fi rău dacă cineva ar şti mai multe limbi străine! Departe de mine aşa ceva! Problemă e doar dacă acel cineva este incult în toate acele limbi, simultan. 🙂

P.S.:

Întreţinând un blog de „tools & crafts”, îmi voi pune problema dacă nu cumva, mulţi dintre tinerii porniţi  în căutarea unei vieţi mai uşoare, desigur sub influenţa părinţilor, nu au abandonat tradiţiile populare (în particular lucrul în lemn, care ne bântuie conştiinţa colectivă şi cu care încă ne mândrim) în schimbul vieţii la oraş, a jocurilor pe calculator, a îmbrăţişării a tot ce vine din occident… Din punctul meu de vedere, al 1000-lea tâmplar este mai valoros decât al miliardelea vorbitor de limba engleză, dacă cele două aptitudini ar fi exclusive !

P.P.S.:

Când afirm că perversiunea este un fenomen care nu este rău în sine, mă gândesc că el se produce cu acceptul participanţilor şi nu-i afectează direct pe cei din jur.

Anunțuri


10 Responses to “Perversiunile globalizării”

  1. 1 Alex

    Legat de P.S.

    Orasul ne distruge. Cel putin Bucurestiul. Incerc sa ma gandesc la o metoda de a trai decent si a ma muta undeva la tara. Dar inca nu am gasit. Poate si din cauza ca parintii mei au incercat sa imi impuna ideea de a nu incerca sa fac ceva pe cont propriu. Li se parea boierie sa vreau sa imi fac o afacere sau sa fac munca de birou. Asa am ajuns sa nu am habar cum sa fac ceva fara sa depind de un serviciu. Din traditii se cam moare de foame (cred ca sunt cateva exceptii)… Tot din cauza orasului care le pune in umbra. Acesta este unul din motivele pentru care traditiile dispar.

    Iti impartasesc cam aceleasi ganduri dar a doua zi cand ma trezesc tot intre betoane locuiesc, tot pe calculator lucrez la serviciu, iar de engleza nu pot sa scap :). Cult nu sunt. Sunt undeva pe la mijloc.

    Pe mine avantajul de a stii ceva engleza m-a ajutat sa devin interesat de traditii. La noi nu se promoveaza suficent sau nu se promoveaza cum trebuie. Nu iti arata nimeni de teama sa nu le furi painea. De afara invat chestii care la noi sunt de mii de ani dar la care nu am acces. Am lucrat candva ca ajutor tamplar. Imi placea. Dar glumele de autobaza m-au facut sa ma duc in lumea mea.

    Si mai este saracia. Acum imi este usor sa vorbesc din umbra unui salariu bunicel. Dar in 2005 ma pregateam sa invat cantece ca sa devin cersetor (vorbesc foarte serios). Cand muream de foame nu imi mai statea mintea la traditii. Singurele ganduri sunt „ce mananc maine?” si „cum platesc utilitatile?”. Foarte nasol. Nu doresc nimanui.
    Trebuia sa mai creasca nivelul de trai ca sa isi permita din ce in ce mai multi oameni un hobby. Cand ai mintea limpede te mai gandesti si la alte lucruri. Acum toti au focusul pe bani. Iar cei cu bani devin idoli. Si majoritatea idolilor sunt niste parveniti semianalfabeti.

    Parerea mea 🙂
    Alex

    • 2 catalinsorescu

      Alex, multumesc pentru comentariul elaborat!
      Cand ai traditii si nu ai bani, le abandonezi pe primele ca sa pui si tu de-o agoniseala. Dupa ce ai pus ceva bunastare de-o parte, nu or sa mai fie traditii la care sa revi!
      Am lasat tamplarii sa moara de foame, preferand sa cumparam mobila din PAL turcesc, mai ieftina, mai colorata, dar evident mai proasta, mai putin rezistenta, mai fara personalitate etc. De fapt, sti care e perversiunea?! Ca dupa ce au disparut tamplarii, bunastarea gernerala a mai crescut putin si mobila din PAL a ajuns sa coste bani grei – cat si mobila din lemn facuta de tamplari adevarati – dar acum ia tamplarii de unde nu-s… Nu mai sunt si nu se vor face altii peste noapte! Las’ ca importam mobila din lemn de la altii…
      La fel e cu multe altele… De la oul bun dat de gaina de la sat, care a disparut din cauza oului de supermarket – ieftin dar prost, la oul ecologic si scump din bio-market-uri…
      Practic, in loc sa dam banii tamplarilor si taranilor nostrii, am fost pacaliti si acum ii dam tamplarilor si fermierilor din alte tari!

  2. 3 rip-cut-saw

    Apropo de oul de la sat. Sateanul inca mai mananca oul ala bun dar nu mai are vreun interes sa-l vanda la oras. De ce? Pai oraseanul a devenit mai sarac decat el! Nu-si permite. E prea scump. Eu sunt oarecum mai norocos, imi cumpar gasca de Craciun de la tara, oua mai primesc, am cativa stupi in curtea lui socramiu… Nu prestez munca fizica, asa ca am gustat doar din slanina afumata (din porc de tara) servita de un coleg la birou…

    Tragedia este ca am copilarit la sat si pot sa compar. Cei care nu cunosc sunt mai fericiti, tocmai pentru ca nu stiu. Nu stiu nici macar care e gustul painii adevarate. Unii fac paine in casa, la masinute d-alea si cred ca asa e ok, dar de fapt faina e viciata, are amelioratori si afanatori si cine stie ce…

    Adevarul este ca cei care au plecat in anii 60-70 de la sat incercand sa scape de saracie au ajuns sa traiasca o viata cu adevarat mizerabila. Cei care au ramas la sat inca se mai lupta cu o lipsa cronica de bani si cu alcoolismul, dar sunt destul de multumiti. Si se uita de sus la parlitul de orasean. Sigur, nu o spun cu glas tare. Cum ar fi sa renunte el la curtea spatioasa, produsele alimentare de calitate, munca rezonabila (doar orataniile cer), in schimbul a: 8-10 ore la patron, mancarea cu valoare nutritiva zero dar frumos ambalata, apartamentul inghesuit dintr-un bloc cenusiu. E obiceiul asta la sat sa se planga constant dar eu cred ca e numai de fatada.

    In schimb, cel ce citeste bloguri, oraseanul cult, ca mine 🙂 duce o viata complet artificiala. Cei care duc o viata omeneasca la oras, nu stiu sa citeasca chestii d-astea, ei sunt patroni, cu zerouri in banca, chit ca isi cumpara mobila facuta pe aiurea… Iar noi, lucram pentru ei…

    Cat despre tamplari, exista in multe sate sau comune. Fac mobila utilitara, fara brizbrizuri. Nu o vei vedea la IKEA. Stiu sa faca o morteza, sa-i traga niste cuie sa nu se desfaca niciodata. Cunosc principiile de baza. In general sunt prin sate mai indepartate de oras, cum este cel in care mai locuieste bunica mea. De fapt, nevoia creeaza cererea si de aici pornesc toate. Mobila sateasca, solida, place si copiilor, daca a rezistat in timp, pentru ca acolo oamenii au gusturi simple. Masa mea de bucatarie e din scandura de cires din crangul bunicei mele si incheiata asa de solid ca o poti arunca de la etaj si nu are nimic. Bun mester. Eu doar i-am luat blatul la rindea si i-am rotunjit colturile. Doar i-am dat o fata, asa de oras 🙂 .

    La oras s-a schimbat mult treaba din cauza demolarilor si sistematizarii. Sa nu uitam ca orasele romanesti au fost de case. Care aveau nevoie de tamplari, dulgheri, multe meserii care existau in perioada de dinainte de 1948. Viata la blocurile populate cu demolati, cu mutarile ei de colo colo, cu divorturi frecvente, cu spatiu limitat, nu mai are nevoie de mobilier din lemn masiv. Aici spatiul vital este mult redus, scaunele, mesele pliante sunt mai practice, de exemplu.

    Ar fi mai multe de spus dar asta e teoria mea.

    • 4 catalinsorescu

      Multumesc pentru comentariu! Si eu am locuit la tara si am termen de comparatie! Romania a fost pana recent o tara predominant rurala. Oamenii au venit la oreas pentru o viata mai buna dar multi s-ar intorce la tara (unii o fac) dar banu’ de la oras ii impiedica… Asta cu toata ca, acel ban muncit la patron 8-10 ore pe zi il dau pe lucruri de care nu au nevoie cu adevarat, dar sunt conditionati de societate sa si le doreasca: laptop performant, telefon mobil „de fite” cu camera foto, mobilier colorat, masina germana scumpa…. De fapt isi dau la schimb viata pe prostii ! Mi se pare un schimb f. dezavantajos, dar multi cred ca au iesit in castig! Asta e o alta perversiune a lumii moderne! 😉
      Un avantaj concret al vietii la sat este ca, orice s-ar intampla, ai ce manca si inca mancare buna si sanatoasa. La oras, cand te loveste criza, se lasa si cu foame si cu mancat parizer ieftin cu amelioratori, antibiotice, coloranti, potentiatori etc… De aici si expresia de prin cartite de istorie: „saracimea oraselor” – someri, cersetori, lucratori cu ziua, truditori la negru in constructii…

  3. Voiaj

    Vasile se indreapta cu Buldozerul Vasile (tovarasul lui credincios de lucru) catre casa. E aproape seara si pe soseaua de un negru mat, luciferic, circula o droaie de masini. Masini scumpe, cu intestinele alimentate de un carburant bun, la portiera cu masini ieftine cu tapiterie de musama tigrata si soferi baltind de transpiratie acra. Vasile intotdeauna viseaza in lungul lui drum spre casa, drum pe care-l parcurge zilnic taind orasul in lung, de acasa pana la santier apoi seara, de la santier pana acasa.

    Vasile zambeste cand rar, dar rar de tot se uita la drum, limba moala de asfalt care-i gadila familial talpile Buldozerului Vasile. Drumul Vasile e drumul lui. Drumul il iubeste pe Vasile si pe Buldozerul Vasile asa cum acestia il saruta zilnic peste tot. Calare acolo, sus, pe scaunul de metal si putin plastic, Vasile se simte deasupra tuturor soferilor si trecatorilor, el saluta cu pumnul strans toate blocurile intalnite in cale, toate TIR-urile, toate basculantele. Drumul asta a devenit un ritual pentru el. E ca si cum acolo, in drum, ar sta tot dumnezeu’ ei de treaba. Deloc atent la drum, Vasile scuipa si fluiera un refren dintr-un cantec vesel auzit la radio.

    Se gandeste tot timpul la geamantanul de langa el. Geamantanul in care-si tine painea si darabul de salam Victoria, mancarea lui pe tocmai o zi. Nu interiorul il intereseaza pe Vasile, ci exteriorul plin de abtzibilduri turistice. Din toata lumea. Din URSS pana in Tahiti, din Africa de Sud pana hat departe in gheatza Polului Nord, totul e reprezentat pe hartii adezive si un pic decolorate de soare. Lumea ca un exterior de geamantan. Lumea alaturi de brishca si pranzul lui Vasile. Pana la urma, nimic nu lipseste din drumul lui, al Buldozerului Vasile, al geamantanului si chiar din drumul drumului.

    Vasile scoate tacticos o tzigara uscata, o umezeste de cateva ori cu limba si mormaie cu adevarat satisfacut …”he he … al dreacului voiaj, nene!”

    • 6 catalinsorescu

      Ţara Vasile e veselă şi luminată din plin, în ciuda bancurilor cu „ultimul stinge lumina”…

  4. 7 emil b

    Ai dreptate cu toate , din pacate au murit tamplarii iar urmasii vand pe bani de nimic uneltele, chiar eu dupa ce am intrebat de toporul de la narex am gasit unul mai lat tot asimetric pe bani de nimic, lucrat cu grija din otel ce canta frumos … si cat ma gndeam ce cadou sa-i fac jumatatii mele ca sa „nu vada” pe ce stric banii.
    rip-cut-saw are dreptate in anumite puncte de vedere dar sunt si cazuri mai deosebite 🙂 eu, locuiesc la tara, am amenajat casa sa am confortul de la oras, citesc bloguri, am servici, nu consum alcool decat la evenimente deosebite, mananc oul de la gainile mele, carne din productie proprie dar si cumparata
    PS am citit ce am scris pana acum mi-am dat seama ca nu sunt un caz deosebit ci un talmes balmes dar asta e nu ma pot schimba
    Sa auzim numai de bine
    Catalin continua faci o treaba buna.

    • 8 catalinsorescu

      Emil, multumesc pentru feedback! Multa lume navigheaza pe internet dar putini lasa „urme”, fie ele si un simplu: „bravo” sau „nu ai dreptate”! E un act de curaj si responsabilitate sa faci asta!

  5. 9 matei campan

    eu is exact pe dos, n-am fost niciodata angajat si simpla idee de-a o face imi provoaca o reactie violenta. de doua ori s-a pus problema sa ajung in invatamintul unuversitar, dar m-am impotrivit cit am putut – ati mai vazut voi asa ceva?
    cind esti angajat, ai un fel de cordon ombilical care te hraneste, dar pe mine m-ar si sugruma. cred ca odata ce te-ai obijnuit intr-un fel, ti-e tare greu sa faci altfel. cred ca sa trai mai usor ca angajat, mai ales ca nici nu-s cine stie ce dotat la afaceri.

    am eu un prieten si fost coleg de facultate, pictor bun, care acum vreo 12 ani, poate mai mult, si-a cumparat ceva scule simple de timplarie sa-si faca sasiuri pt pinze si rame, ca nu pre avea cine sa-i faca cum ar fi vrut. apoi si-a facut o polita, un dulapior, a venit un prieten sa-i faca si lui… si incet, incet a devenit timplar si traieste din asta si nu s-ar intoarce (deocamdata) la pictura, desi mi se pare ca-i pacat, dar ii place prea mult ce face. lucreaza doar in lemn masiv.

    comunismul a ucis din pacate dragostea de meserie. si a ucis si orasele si satele, am devenit o natie de „tzarasheni”, nici oraseni adevarati, nici tarani adevarati.
    vai cit s-ar putea vorbi pe subiectul asta…

    • 10 catalinsorescu

      Daca ai talent artistic, e si pacat sa te angajezi! Eu cum nu am talent si nici skill-uri de business a trebuit sa ma angajez 😦

      Romania a fost pana inainte de comunisti o tara eminamente rurala. Taranii, cei care traiau la tara, aveau un anume simt al locului, pamantului, naturii ec. Odata adusi la oras de comunisti, s-a dezlantuit prapadul… Tzaranul de oras nu mai are nici un simt al locului, daramite bun-simt!
      Intreprinderile comuniste l-au invatat ca se poate trai si fara munca… Dupa ’89, democratia l-a invatat ca poate obtine tot ce-si doreste, fara sa aiba nevoie de cultura, civilizatie si bun-simt… Si, iata, acum copilul taranului dintr-un sat mandru, umbland intr-un Q7 (pe care-l parcheaza pe spatiile verzi), locuind intr-un „palat” cu balustrii maro din beton armat, ascultand cu difuzoarele la maxim si ferestrele larg deschise, manele sau muzica populara – sa moara dusmanii de necaz!
      Somnul ratiunii naste monstrii! Insusi Imnul National indeamna la trezire: „Desteapta-te romane din somnul cel…” . Sa fi presimtit autorul ce monstrii va naste acest neam?!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: