Pietrele de ascuţit artificiale

05Noi10

După ce am publicat articolul despre pietrele de ascuţit naturale şi datorită interesului pe care l-a iscat am promis că voi reveni curând cu informaţii despre pietrele abrazive artificiale… Articolul de faţă, desi nu se poate spune că îndeplineşte promisiunea de „curând”, sper măcar sa risipească încă puţin din negura informaţională din jurul pietrelor abrazive pentru ascuţit!

Puţină istorie

Deşi pietrele abrazive naturale sunt folosite de peste 2000 de ani pentru ascuţirea armelor şi uneltelor din fier şi oţel, inventarea pietrelor abrazive artificiale este un eveniment relativ recent, nu mai vechi de 200 de ani. Şi mai apropiat de zilele noastre este începutul utilizării pe scară largă a pietrelor artificiale, fapt ce s-a petrecut începînd cu sfârşitul secolului XIX, o data cu apariţia pietrelor vitrificate inventate de compania Norton. Abia după cel de-al doilea război mondial, pietrele artificiale le-au depăşit în răspândire pe cele naturale!

Totul a început în anii 1800 când au avut loc primele încercări de a mixa pulberea de corundum (minereu ce conţine o concentraţie mare de oxid de aluminiu – element cristalin dur şi abraziv) cu diverşi lianţi pentru a se putea obţine o masă solidă ce putea fi folosită la realizarea roţilor abrazive necesare în industria metalurgică. După încercări mai mult sau mai puţin reuşite în care s-au folosit ca lianţi shellac-ul (răşină naturală), adezivi de origine animala sau cauciucul natural, în 1872 Gilbert Hart pune bazele producţiei de pietre abrazive folosind un anume tip de ciment. La scurt timp dupa acest eveniment, Frank Norton – fabricant de vase ceramice reuşeşte să obtină discuri abrazive amestecând corundum-ul cu pasta ceramică utilizată la producţia de vase. Fabricarea de abrazive Norton începe oficial în 1878 iar în 1890 Norton domina deja piaţa globală prin pietrele sale cu liant vitrificat la cald.

După 1960, în mod independent şi folosind procedee diferite, atât compania DuPont cât şi General Electric dezvoltă metode de producere pe cale industrială a cristalelor de diamant. Aşa cum se ştie, diamantul are cea mai mare duritate dintre materialele cunoscute, proprietate ce-l face abrazivul ideal daca scoatem din ecuaţie preţul prohibitiv [încă]!

Ingredientele unei pietre abrazive de calitate

Câteva sunt ingredientele care fac diferenţa dintre o piatră bună şi una inutilizabilă:

1. Duritatea particulelor abrazive – acestea trebuie să fie semnificativ mai dure decât materialul supus abraziunii

2. Rezistenţa particulelor abrazive – acestea trebuie să aibă o rezistenţă la şocuri suficient de mare astfel încat să nu se fractureze în particule mai mici. Rezistenţa şi duritatea unui element sunt proprietăţi diferite. Este cunoscut faptul că diamantul, cel mai dur element existent, se sparge dacă este lovit cu un ciocan din oţel (oţelul fiind mult mai puţin dur ca diamantul). Aceasta înseamnă că, deşi diamantul este foarte dur, el nu este la fel de rezistent. Rezistenţa este definită ca proprietatea unui corp de a prelua şocuri fără a se fractura sau deforma.

3. Forma particulelor abrazive – Evident, o formă sferică nu este adecvată pentru abraziune, asa cum este o formă angulară.

4. Dimensiunea particulelor abrazive – Este important ca dimensiunea particulelor conţinute de o piatră abrazivă să fie cât mai uniformă. Particulele mai mari „zgârie” mai adanc decât particulele mici şi din acest motiv o piatră va fi considerată a avea granulaţia de ordinul de mărime a celor mai mari particule pe care le conţine. Dacă, pe lângă particule mai mari, o piatră conţine o concentraţie mare de particule mai mici, acestea scad eficienţa pietrei. Este preferabil ca cele mai multe particule să aibă dimensiunea apropiată de cele mai mari particule conţinute (care dau granulaţia efectivă a pietrei).

5. Liantul dintre particulele abrazive – Felul în care particulele active sunt comasate pentru a forma o piatră abrazivă este crucial pentru functionarea pietrei. Dacă particulele sunt legate prea strâns, suprafaţa pietrei va deveni foarte curând perfect netedă şi nu va mai avea calităţi abrazive. Daca legătura este prea fragilă, particulele abrazive vor fi desprinse de pe suprafaţă cu o rată prea alertă şi piatra îşi va pierde forma (planeitatea) prea repede. O legătură ideală între particule ar trebui să permită desfacerea legăturii dintre particulele abrazive şi suprafaţa pietrei într-un ritm comparabil cu ritmul de eroziunea al particulelor. Astfel, elementele active vor fi înlocuite de unele noi din masa materialului chiar aproape de momentul în care cele vechi ar deveni uzate şi neabrazive.

Deoarece spectrul materialelor abrazive folosite este destul de limitat, legătura dintre particulele abrazive se dovedeşte a fi ingredientul şi variabila cheie ce determină calitatea unei pietre. Deşi toţi producătorii folosesc aceleaşi 2-3 elemente abrazive, liantul este cel care-i diferenţiază şi subiectul secretului de producţie al celor mai bune pietre.

Materiale abrazive folosite la realizarea pietrelor artificiale

Ingredientele esenţiale din compoziţia unei pietre abrazive sunt particulele dure active. Aceste particule trebuie să aibă o duritate mai mare decât materialul care trebuie şlefuit cu piatra respectivă. Dacă până la introducerea pe scară largă a uneltelor din oţel, gresiile naturale pe bază de nisip (quartz) îşi făceau treaba în mod satisfăcător, o dată cu răspândirea oţelului călit, duritatea quartz-ului (64 HRc) nu a mai făcut faţă pentru abraziunea eficientă a acestuia. După cum se ştie oţelul călit are o duritate de până la 64 HRc, adică foarte apropiată de cea a quartz-ului!

Noi materiale abrazive au fost căutate în natură iar corundum-ul (adus iniţial din India), minereu cu o concentraţie f. mare de oxid de aluminiu, a oferit soluţia perfectă. Oxidul de aluminiu este printre cele mai dure materiale cunoscute nouă, cu o duritate  de peste 80 pe scara Rockwell C.

Datorită costului tot mai mare al minereului de corundum, s-a încercat obţinerea pe cale sintetică a oxidului de aluminiu şi a carburii de siliciu (alt element foarte dur, chiar mai dur ca oxidul de aluminiu, cunoscut şi ca carborundum). Astfel, în 1891 s-a reuşit sintetizarea artificială a carburii de siliciu iar în 1897 s-a obţinut şi oxidul de aluminiu pe cale artificială. Acesta din urmă, deşi ceva mai puţin dur decât carbura de siliciu, a avut un succes mai mare deoarece procesul de producţie este mai controlabil şi permite obţinerea unor granulaţii mai consistente şi mai fine.

După 1960 au început să fie produse pe cale industrială şi cristale de diamant. Cele 2 tehnologii diferite elaborate de DuPont şi General Electric produc diamente diferite structural. Diferenţa constă în faptul că procedeul DuPont generează diamante poli-cristaline iar cel de la General Electric, diamante mono-cristaline. Pentru realizarea pietrelor abrazive diamantele mono-cristaline sunt superioare datorită rezistenţei mai mari la uzură. Datorită preţului mare, doar în ultimii ani pietrele diamantate pe suprafaţă au devenit accesibile consumatorului amator. Ca ordin de mărime, pietrele ce folosesc diamante mono-cristaline sunt de 2-4 ori mai scumpe ca cele bazate pe diamante poli-cristaline. Există şi pietre ce conţin cristale de diamant în întregul volum (nu doar depuse pe suprafaţă), dar acestea au înca preţ prohibitiv şi sunt folosite doar în aplicaţii speciale în industrie.

Duritatea câtorva materiale comune

NR.   Material                    Duritate Knoop    Rockwell C
1. oţelul pentru scule            690 - 776          58 - 62
2. oţel japonez laminat           776 - 822          62 - 64
3. quartz                            820               64
4. crom                              935               68
5. granaţi (pietrele belgiene)      1360
6. carbura de crom                  1820
7. carbura de tungsten              1880
8. oxid de aluminiu  (corundum)  2100 - 2440
9. carb. de siliciu (carborundum)   2480
10. carbura de vanadiu              2520               84
11. diamant                         7000

 

Sistemul de marcare al pietrelor abrazive artificiale

Nu cu mult timp în urmă a fost propus un sistem internaţional de codificare a pietrelor abrazive, în special a celor cilindrice utilizate în industrie (discuri abrazive). Cu toată această standardizare, calitatea şi consistenţa pietrelor abrazive variază semnificativ de la un producător la altul. Totuşi, un cumpărător poate avea un anumit grad de încredere că pietrele care poartă acelaşi cod vor funcţiona în mod similar.

De la început trebuie să specific că această codificare se referă la pietrele de calitate folosite în industrie şi nu la pietrele cu care vin echipate polizoarele low-cost pentru uz domestic sau pietrele abrazive manuale comune. Aceste pietre nu respectă normele de calitate sau standardele industriale şi sunt destinate pentru debavurare şi curăţarea sudurilor şi nu pentru ascuţirea profesională a sculelor şi uneltelor.

Iată două pietre abrazive marcate în mod similar deşi au producători diferiţi:

 

Piatră abrazivă Radiac, marcată "NRA60 J8 V8"

Piatră abrazivă Norton, marcată "39C100-H8VK"

Codurile de marcare a pietrelor abrazive au o structură foarte apropiată de următorul şablon:

PP XNNN DS CC

unde:

PP – cod folosit de fiecare producător în parte pentru a-şi marca identitatea şi clasa din care face parte piatra. Această parte a codului este la latitudinea producătorului şi un producător poate folosi mai multe astfel de coduri diferite. De exemplu, Norton foloseşte un cod numeric de tipul „35”, „39” etc. Radiac foloseşte „NR” la piatra din imaginea de mai sus.

X – codificare pe baza unei litere a tipului de particule abrazive folosite. Semnificaţiile sunt: A – oxid de aluminiu, C – carbura de siliciu

NNN – desemnează granulaţia particulelor abrazive. În exemplele de mai sus avem granulaţiile 60, respectiv 100.

D – codificarea sub forma unei litere (A-Z) a durităţii liantului folosit. „A” reprezintă cel mai moale liant iar Z pe cel mai dur. Cele două pietre de mai sus au o duritate a liantului medie spre moale (J, respectiv H). Atenţie, poate fi vorba de o diferenţă de duritate semnificativă între două litere adiacente!  O duritate mai mică este preferabilă pentru abraziunea materialelor mai dure iar o duritate mai mare a liantului, la materialele mai moi. De menţionat că, de cele mai multe ori, există diferenţe practice de duritate între pietre ale unor fabricanţi diferiţi, deşi pietrele sunt marcate ca având aceiaşi duritate (H de exemplu).

S – codificarea sub forma unui număr a densităţii de particule abrazive. În exemplele de mai sus, „8” reprezintă o densitate medie. Valorile mici reprezintă densitaţi mari (pietre cu structură inchisă) iar valorile peste  10 reprezintă sructuri deschise (densitate mică).

CC – sufix la latitudinea fiecărui producător prin care acesta îşi desemnează tipul de liant folosit şi eventualele variaţiuni proprii aduse liantului sau structurii pietrei. În exemplele de mai sus caracterul „V” din cadrul sufixului este probabil că desemnează un liant vitrificat. De obicei „B” desemnează un liant de tip răşină.

General vorbind, parametrii codificaţi mai sus, cum ar fi duritatea liantului sau densitatea de particule abrazive, influenţează foarte mult felul în care piatra se comporta. În funcţie de materialul supus abraziunii, de viteza de rotaţie şi de ceea ce se doreşte a se obţine, se va selecta o piatră corespunzătoare. De multe ori procesul de selecţie este empiric la început (trial & error), dar, o dată selectată piatra potrivită putem continua să utilizăm acelaşi tip de pietre.

Pietre abrazive pentru utilizare manuală

Ca şi discurile abrazive pentru utilizare motorizată, pietrele manuale sunt caracterizate de parametrii cum ar fi:

* tipul particulelor abrazive (oxid de aluminiu, carbura de siliciu, diamant etc)

* duritatea liantului folosit

* densitatea de particule abrazive

Spre deosebire de pietrele industriale, cu utilizare motortizată, pietrele manuale nu sunt supuse aceloraşi exigenţe şi standardizări. Din acest motiv calitatea pietrelor manuale artificiale variază extrem de mult de la un producător la altul.

Deşi mai multi producători reuşesc să realizeze astfe de pietre de calitate superioară, Norton a rămas liderul acestei pieţe. Cele două serii legendare de pietre abrazive produse de Norton sunt „India” şi „Crystolon”. Ambele sunt produse de calitate preferate de cei mai mulţi utilizatori domestici, dar şi industriali.

Pietrele Norton India sunt bazate pe oxidul de aluminiu şi un liant vitrificat relativ dur. Deşi există 3 variante de granulaţie (grosieră, medie, fină), pietrele „India” medii sunt de departe cele mai răspândite. Acest lucru se datorează şi utilizării pietrelor naturale fine şi a pietrelor „Crystolon” grosiere ca complemente pentru piatra „India” medie.

Pietrele Norton Crystolon sunt bazate pe carbura de siliciu şi un liant mai moale decât la India. Această combinaţie le face în mod special eficiente, dar cu suprafaţa mai uşor denivelabilă. Pietrele Crystolon sunt produse în 2 variante de granulaţie (grosieră şi medie), dar cele mai uzuale sunt cele grosiere care, împreună cu pietrele Norton India medii şi pietrele naturale fine, compun un sistem eficient de ascuţire.

 

Piatra Norton India, de obicei de culoare maro (diverse nuanţe)

Piatra Norton Crystolon de culoare gri închis

În mod tradiţional toate aceste pietre se utilizează lubrifiate cu ulei fin. Nu este vorba de uleiul de masă, ulei de măsline, ulei de in ci de un ulei de origine petrolieră. În limba engleză „oil” = petrol, aşa că motorina ar fi cel mai apropiat substitut.

Aceste pietre se pot folosi, însă, şi lubrifiate cu apa dacă nu au fost utilizate în prealabil cu ulei. De obicei, Norton livrează pietrele India şi Crystolon gata saturate cu ulei aşa că acele pietre nu mai pot fi utilizate cu apă. Totuşi, majoritatea producătorilor livrează pietrele neimpregnate cu ulei, aşa că acestea din urmă pot fi folosite cu apă. După ce o piatră a fost utilizată cu apă, ea poate fi utilizată cu ulei;  invers nu este posibil !

Anunțuri


32 Responses to “Pietrele de ascuţit artificiale”

  1. 1 emil

    Foarte instructiv articolul, multumesc.
    Matei spune ca se pot coace pana se arde tot uleiul pietrele artificiale pentru a se putea folosii cu apa, ce parere ai ?

    • Nu am incercat sa ard uleiul de pe o piatra folosita deja cu ulei. Am 3 piatre Norton (India si Crystolon) care au venit gata saturate cu ulei. Le folosesc in continuare cu ulei si nu am nici un motiv sa le trec pe apa! Nu inseamna ca am luat-o pe ulei! 🙂
      Prefer apa ca lubrifiant, dar nu ma deranjaza uleiul chiar asa de tare! 🙂

  2. 3 campan matei

    multumim Catalin!

    totusi la pietrle artificiale exista posibilitatea de a le folosi cu apa si dupa ce au fost folosite cu ulei – se ard. eu mi-am luat o piatra Norton (india,, banuiesc), preimpregnata cu ulei, dar n-am vrut s-o folosesc astfel, asa ca am ars-o. acumm poate fi folosita cu apa. la pietrele naturale risculll ar fi sa se crape. oricum un Arkansas se poate degresa, uleiul nu patrunde

    • Da, stiu de trucul cu arderea uleiului. Nu am incercat ca mi s-a parut suficient de convenabil sa folosesc pietrele cu ulei. Daca nu ar fi fost gata impregnate cu ulei, le-as fi utilizat cu apa.

  3. 5 campan matei

    am ars uleiul pt ca era o piatra „de buzunar”, pt care nu m-as vedea carind petrol dupa mine. nici pe mine nu m-ar deranja sa folosesc „ulei” daca nu mi-ar fi mai simplu sa folosesc apa.

    cu ce naiba-i facuta piatra de 6000 din piatra combinata 1000/6000 de la King, ca pute ca si KK cind o folosesti? o fi ceva rasini fenolice, ai vreo idee? am impresia ca nu-i cu liant ceramic

    • Stiu piatra de la king doar din poze, nu am folosit-o. Parca pe undeva citisem ca-i ceramic liantul. Asta nu exclude sa mai fie si alte elemente pe acolo pentru controlul duritatii…
      Cred ca japonezii experimenteaza la greu in ultimul timp (cateva zeci de ani) de cand a luat avant miscarea hobbysta pro-japoneza…

  4. 7 Marius

    Buna treaba si multumim inca o data Catalin!

    Am si eu o intrebare: daca exista un un avantaj in a folosi apa sau uleiul pe aceste pietre.
    Ma intereseaza daca influenteaza abraziunea sau daca in timp liantul din pietre este afectat si le schimba proprietatile.
    Multumesc frumos.

    • Cu apa mi se pare putin mai agresiva piatra, dar e foarte mica diferenta. Se folosesc traditional cu ulei din cauza ca vesticilor le era frica sa lase apa in contact cu otelurile (rugina). O data cu intrarea pe piata vestica a pietrelor de apa japoneze (anii ’70), a mai disparut o parte din aceasta teama si acum mult mai multi sunt dispusi sa foloseasca apa. Uleiul face mizerie mai mare si mai greu de scapat de ea…. In plus, cum remarca si Matei, la pietrele portabile e incomod sa cari sticluta cu ulei dupa tine si e preferabila apa.

  5. 9 campan matei

    la King, partea de 1000 e „normala”, aia de 6000 e altfel, si ca materialitate…

    • „Razboiul” pietrelor in zona de peste 5000 se duce… Pietre pana in 3000 fac multi, dar pietrele scumpe sunt cele f. fine… Shapton au pietre de 30,000 …

  6. 11 Bogdan C.

    Salut Catalin!

    Sunt total novice in domeniu dar dupa ce am mai citit cate ceva pe forumul softpedia unde ai si tu postari mi-am luat recent 2 cutite Zwilling si o piatra de apa relativ modesta (cele Zwilling imi depaseau bugetul). Momentan nu ma ating de Zwilling-uri cu piatra (sunt oricum destul de ascutite), vreau sa capat experienta cu ascutitul pe alte cutite mai comune de le am in casa (Nirosta si inca ceva).

    Imi place foarte mult modul stiintific in care scrii despre aceste pietre, e clar ca esti pasionat si am vazut ca ai si o colectie frumusica de „pietricele”. Te felicit pentru aceste lucruri! Intrucat si eu sunt colectionar (dar de alte „chestii”, mai vechi 🙂 ), vreau sa-ti spun ca printre alte obiecte cu care m-am intalnit in decursul timpului se numara si o cute mica dintr-un fel de gresie fina verde-palid/kaki, cu orificiu pentru snur la un capat. Nu e mai mare de vreo 5-6 cm cred, si are o forma aproximativ triunghiulara, destul de grosolana, cu urme de utilizare intensa (albiere). Partea deosebita este ca aceasta cute mica provine de pe un camp agricol unde in urma araturilor de zeci de ani s-au rascolit teribil straturile arheologice aflate acolo, si astea sunt de epoca romana. Deci este o cute din perioada romana 🙂 Nu o am aici la mine dar cu proxima ocazie o aduc. Imi amintesc ca ma mirase finetea pietrei, eu aveam impresia ca o cute trebuie sa fie ca un smirghel mai aspru la suprafata ca sa ascuta bine, dar citind postarile tale am mai inteles cate ceva 🙂 Toate cele bune si tine-o tot asa!

    • Multumesc pentru incurajari! Pietrele abrazive se folosesc de mii de ani iar romanii erau chiar avansati in mestesuguri.
      Ce „chestii” vechi colectionezi? Eu am unelte vechi, unele de la 1780….

  7. 13 Bogdan C.

    Salut! Colectionez monede medievale si sigilii. Sunt interesante si uneltele vechi (pe cele intr-adevar vechi banuiesc ca nu le folosesti?). Erau destule bresle mestesugaresti in Evul Mediu mai ales in Transilvania, deci cred ca au supravietuit si ceva scule…

    • La noi nu prea se gasesc unelte vechi. raportat la populatie au fost relativ putine unelte la noi si cele care au fost au fost utilizate in timp pana la epuizare si distrugere totala. Rar am fazut unealta mai veche de 1900 pe la noi, cu exceptia topoarelor care au fost, intradevar, mai multe…
      marea majoritate a uneltelor le am din Anglia, de departe cei mai avansati si prolifici !
      Si eu am cateva zeci de monede vechi, dar nu medievale. Cele mai vechi sunt de pe la 1790… Adica chestii ieftine, raportate la bani….

  8. 15 Catalin Simion

    Faina lectia cu pietrele de ascutit! Cand auzeam de piatra de ascutit, ma gandeam la piatra pentru coasa (cuce – parca asa se cheama in Banat) si la piatra de polizor, dar se pare ca si asta e un domeniu vast cu o filozofie aparte. Spor la polizat 🙂 !

    • Da, e complicat cu ascutitul daca vrei sa ai performanta… Pana nu de mult inclusiv bisturiele chirurgicale se ascuteau pe pietre manuale. Acum bisturiele sunt cu lame de unica folosinta, ca la cuttere.
      Multumesc pentru feedback!

  9. 17 Daniel

    Este foarte fain articolul, felicitari. Daca pui si ceva imagini video cu o lectie de ascutit chiar ca „rupi” gura targului. 🙂

  10. 18 Cornel

    Multe info utile. O corectare:
    „Rezistenţa este definită ca proprietatea unui corp de a prelua şocuri fără a se fractura sau deforma.”

    E vorba de „rezilienţa”.

    • Eu am tradus englezescul „toughness” prin „rezistenta”. Cum nu am studii de specialitate, nu stiu de existenta unor termeni specifici, cum este „rezilienta”!
      Multumesc pentru comentariu!

  11. 20 Bogdan

    Am şi eu o întrebare Cătălin, ce fel de pietre diamantate foloseşti şi ce granulaţie au cele pe care le deţii ?

    • Eu am un set de 3 pietre diamantate policristaline (alea mai slabe), probabil produse in China. Un set de 3 bucati costa pe la 80 lei. Au 3 granulatii diferite, aprox. 180 – 360 – 750. Isi fac treaba OK si cu eficienta dar nu stiu cat vor tine. In principiu diamantele policristaline sunt mai putin rezistente ca cele monocristaline care ar trebui sa se gaseasca pe placile diamantate scumpe de la DMT (alea care costa peste 100 lei bucata). La sub 30 lei bucata nici nu am avut mari asteptari de la placutele mele diamantate. Eu nu sunt fan de pietre diamantate cum nu sunt nici de oteluri „turbate” care se ascut f. greu pe pietrele abrazive normale. Sunt fan de cutite si scule din otel-carbon simplu si pentru asa otel n-am nevoie de pietre diamantate. Blasfemie? 😉

      • 22 Bogdan

        Nu e blasfemie, eu am setul complet DMT 20×7.5cm dia-sharp XXC(120/120 Aµm) până la XXF(8000/3 Aµm) şi din experienţa mea am observat cu oţelul carbon de durităţi înalte şi cu catitati mai mari de carbon se comportă excelent.

        Pentru oţel carbon simplu uşor de ascuţit se comportă bine până la granulaţii de 1200(~9 microni) de aici încolo răspunde mai bine la pietre de apa sau şmirghel foarte fin microabraziv pentru a obţine acel tăiş fin şi lustruit; XXF pentru oţelul acesta nu produce tăişul la fel de ascuţit pe cât ar trebui, e cam „overkill” pentru acest oţel. Placa XXF cu oţeluri din pulbere metalurgica şi alte „sălbaticii” ascute uşor şi eficient şi lasă un tăiş foarte ascuţit şi cu o finisare oglindă cu ceva ceată.

        Am mai observat că la granulaţii mai mari pietrele normale simple mai mult se consuma ele însăşi decât să înlăture metal când ai de a face cu anumite oţeluri;
        DMT Double Sided Dia-Sharp de mărimea 15x5cm XC+C costă cam 135 lei deci 1 granulaţie pentru 67lei iar F+XF costă la fel, nu sunt chiar aşa scumpe.

  12. 24 Bogdan

    DMT foloseşte numai monocristaline.

    • Sa-mi spui si cat te vor tine…

      • 26 Bogdan

        Le am de doi ani, le-am tot folosit pentru reprofilari şi ascuţiri de cuţite(carbon,440c, chinezării, vg10) bricege (nişte chinezării, vg10 şi zdp) două foarfeci, o secure(oţel carbon), un set de dălţi vechi (late şi înguste tot carbon) şi planeizat pietrele japoneze(cu XXC şi rar XC) şi încă duc excepţional de bine. Toate au perioadă de „break in” mi-am zis că e „humbug” dar e pe bune( a nu se confunda cu consumat).

        La început am simţit că muşca din metal cam prea tare dar după 2-3 reprofilari de cuţite muşcă mai consistent se menţine la aceeaşi performanţă, abraziune şi lasă „microzgarieturi” consistente pe tăiş. La granulaţiile mari acea perioadă de „break in” este mai mică din cauză că particulele sunt mai mari. XXF cred că încă nu a trecut de acea perioadă încă, cel puţin nu pe toate suprafaţa ei(achiziţionată anul trecut ). Diamantele astea sunt un alt „animal” şi trebuie folosite cu presiune foarte mică. Foarte puţină presiune->treceri mai puţine->abraziune mai mare->rezultate mai rapide.

        La policristinaline în schimb cred că există perioadă de break in fiindcă în loc de a se „rotunji” micro-colţurile şi micro-vârfurile granulaţiei acestea se casează şi produc altele în timp.

        • Diamantele se sparg in timp; cele policristaline semnificativ mai repede… DMT sunt pietre bune, am testat una a unui amic… Eu am ceva noname dar merg satisfacator (policristaline). Cum am zis nu le prea folosesc pentru ca m-am obisnuit cu altele si prefer otelurile simple care se ascut usor.

  13. 28 sorin

    salut ce sa zic e supr articolu .da eu inclin catre cele naturale deoarece sint mai fine ma refer la aplicati de finete mexima poate cele intermediare sint mai nepretentioase .ok bine scris si informat autoru asta e invatam continu .

  14. 30 RD

    Salut!
    Si felicitari pentru informatiile de interes prezentate aici!
    Am si eu o piatra de ascutit chinezeasca, cu fete diferite, una alba, una gri, si nu le stiu granulatia. Exista vreo metoda de detrminat granulatia unei pietre?
    Poate ati vazut si voi chinezaria: cutie rosie cu albastru pe care scrie: Combination sharpening stone, aluminium oxide, Diamond brand. 8’x2’x1′.

    • Nu cunosc acel brand de piatra. De obicei pietrele generice chinezesti au granulatii 200/500. Doar cu ceva experienta in pietre se poate determina granulatia, dupa urmele pe care le lasa pe lama cutitului, comparativ cu alte pietre. Bafta.


  1. 1 Pietrele de ascutit artificiale | Bushcraft

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: