Arta pierdută a uneltelor de mână
La începuturile utilizării lor de către primii oameni, uneltele erau simple instrumente ce aveau un scop strict funcţional. Fiecare utilizator îşi crea propriile ustensile, de multe ori improvizând ceva ad-hoc pentru atingerea scopului vizat.
În mileniile de istorie a omenirii, uneltele ne-au însoţit în fiecare clipă, evoluând alături de noi, dacă nu chiar luându-ne-o înainte uneori. Astfel, prin îmbunătăţiri succesive de-a lungul timpului, acestea au ajuns aproape la perfecţiune în sensul îndeplinirii sarcinii pentru care au fost create. Cei mai iscusiţi făuritori de astfel de unelte şi-au căpătat recunoaştere semenilor iar faima lor a depăşit hotarele satului, regiunii sau chiar ţării din care proveneau. Aceşti făurari nu s-au rezumat doar la crearea de unelte pur funcţionale; ei au încorporat în realizările lor materiale nobile, elemente decorative şi inovaţii proprii pentru a le distinge de uneltele comune şi pentru a câştiga prestigiu şi un loc în cutia cu scule a celor mai renumiţi meşteri. Deseori, aceste unelte care eludau ordinarul, erau semnate de creatorii lor pentru a fi recunoscute de meşteşugarii exigenţi. La rândul lor, utilizatorii acestor unelte speciale – de obicei maeştrii în meseria lor – îşi puneau numele sau iniţialele pe uneltele folosite – unelte rare şi preţioase. Multe dintre aceste unelte care au supravieţuit până în zilele noastre poarta iniţialele mai multor utilizatori, prin mâinile cărora au trecut de-a lungul generaţiilor.
Iată câteva unelte create cu măiestrie în secolul XIX sau începutul secolului XX şi care au ajuns să poposească în cutia mea cu scule:
Din păcate, începând cu mijlocul secolului XX, o dată cu scăderea cererii de unelte manuale (în detrimentul celor motorizate), mulţi creatori de unelte de calitate, fie şi-au închis porţile definitiv, fie au scăzut calitatea până spre pragul cel mai de jos. Acest lucru a fost grăbit de concurenţă cu producătorii asiatici care au reuşit să ademenească utilizatorii casnici – de obicei fără educaţie tehnică temeinică – prin preţuri derizorii. Aceste unelte „de doi bani”, la propriu şi la figurat, nu doar că rănesc ochiul prin „estetica” lor, dar, de cele mai multe ori, nu sunt capabile nici să-şi îndeplinească menirea. 😦
Filed under: Antiques, tools, Woodworking | 29 Comments
Etichete:arta uneltelor, compas, dalta, dalti de sculptura, echer, fierastrau, rascheta, rindea, surubelnita, topor, unelte antice, unelte clasice, unelte de mana, unelte tamplarie, unelte vechi
Intr-o lume in care totul pare sa iasa de pe banda, dintr-un proces automat si impersonal, cred ca fiecare ne-am pus problema cum se fac unele lucruri – poate mai ales lucrurile care ne plac sau e impresioneaza.
(De aici or fi scos si Discovery emisiunea „How is made” 🙂 )
De la „începuturile utilizării lor de către primii oameni” si pana la procesele computerizate de acum, fiecare isi gaseste un segment de timp care ii trezeste interesul:
Cum se faceau butoaiele etanse pe vremea dacilor ?
Cum erau construite in evul mediu semetele biserici maramuresene ?
Cum stateau rotile unui car inainte de fi prinse in obezi metalice ?
Iata cateva din intrebarile pe care mi le-am pus eu insumi, si petru care, atunci cand te preocupa mult, se gaseste doar un singur leac: sa cauti mesterul si uneltele care sa te ajute sa faci cu mana ta asa ceva.
Este… dincolo de cuvinte ! 🙂
Mi s-a parut fascinant cand am realizat ca acum 2000-3500 de ani se construiau lucrari care ar fi provocari pentru orice arhitect al zilelor noastre! Ma gandesc la Piramide, templele grecesti si romane, Coloseumul. Bisericile gotice de acum 800-1000 sunt greu de egalat cu orice tehnologie! Sau mobila fina de acum 400 de ani, realizata doar cu unelte de mana! Incredibil!
Si mai adaug – desi mai putin stralucitor pentru ochi – lucrari de dulgherie cum ar fi podurile romane de peste Rin sau Dunare (ex. Drobeta).
Au incercat sa reconstituie un pod peste Rin despre care documente scriu ca a fost terminat in 7 zile in vremea unei campanii, si abia au reusit sa-l porneasca de pe un mal in timpul dat, sub 20% in orice caz 🙂
Eu lucrez de cativa ani prin corporatii multinationale… Daca podul de care zici ar fi trebuit facut de una dintre companiile astea, doar discutiile preliminare ar fi durat 6 luni. Proiectarea inca 6 luni… Dupa care proiectul ar fi fost oprit si reluat de la capat pentru ca un personaj cheie a plecat din companie… Intre timp s-ar fi acumulat mii de ore de sedinte si prezentari… 😉
Pfoai :-))
Defapt si io lucru la din astia :-((
ti-am zis si in particular ca „ma imbolnavesti” cu sculele tale.
acu nu vreau decit sa spun ca sectiunea mea preferata de la muzeul de istorie din Cluj e cea cu fierarie dacica – sint niste scule asa de frumoase… de ex si un compas, cel putin la fel de fain ca cele de mai sus.
in alta ordine dei idei, cred ca buxusul era un fel de plastic pt vremurile dinaintea plasticului. mie tare-mi place. mi-am si facut scule din el de citeva ori, dornuri, pene, etc. si tine de zeci de ori mai mult ca celelate lemne tari. poate doar lemnul de corn se mai apropie. mi-am facut si niste „cutite” de modelaj in lut din buxus, pe care nu le-am folosit niciodata, ca sa erau de frumoase…
Matei, de unde iei lemn de buxus?
Ce fain! Eu ma tot chinui sa cumpar de pe e-bay o rascheta (spokeshave). Pana acum am incercat o data si s-a pierdut pachetul :). Am sa mai incerc o data.
Ce rascheta poftesti? Am eu vreo 10 bucati… Daca vrei, sigur gasesc una si pentru tine…
Un Stanley 151 cu talpa dreapta e buna?
de pe ici de pe colea, de pe unde apuc, am ochi si la ceafa 🙂 si un firez de gradinarie in rucsacel tot timpul… la Dick au bucati ca lumea. acu vreo 18 ani cind am fost prin Franta, am fost in vizita la casa de vacanta a cuiva, undeva pe linga Lyon prin paduri. cum ma plimbam eu pe linga casa, asa, cu coada ochiului (deja format) am sesizat ceva neobijnuit, o stiva de lemne de foc cam ciudate dupa coaja. cind m-am uitat la ele era sa lesin si m-a apucat
tremuriciul si nu glumesc deloc cind zic asta – erau butuci de buxus. si acuma am vise erotice cu lemnele alea, se face ca le gasesc si nu stiu cum sa le iau acasa – asa si a fost, n-am putut sa car cu mine decit o bucata. atunci am aflat ca prin Franta sint paduri intregi si cresc mari, nu tufe pipernicite. la fel in Turcia, unde am vazut niste cutii tare faine strunjite din buxus.
acuma o intrebare indiscreta: mai sint colectionari de anvergura ta pe la noi?
am asa un gind despre un muzeu sau o colectie vizitabila, desi nu cred ca este practic sau fezabil la noi, dar cine stie?
Nu stiu daca mai sunt colectionari pe la noi… Mie imi plac foarte mult uneltele vechi, simple si eficiente. Am mai multe idei in lagatura cu ele, poate chiar o expo permanenta la muzeul de istorie din Timisoara… Din pacate nu stau prea bine nici cu timpul si nici cu fondurile… De cand criza a inceput sa mai paleasca prin vest, au tot crescut preturile la licitatii. Dalti pe care le luam acum un an cu 2-3 euro acum nu le mai iau sub 6-7 euro iar ce costa atunci 5 euro acum ajunge la 20! 😦
La un moment dat am luat o rindea Record no. 4 1/2 (din metal, model Bailey) cu vreo 25 de euro. De vreo 6 luni nu am mai vazut alta sub 50 euro !
chiar si un muzeu virtual, desi cind pui mina e cu totul si cu totul altfel.
Da, poate un muzeu virtual sau poate chiar o carte tiparita pe hartie de calitate 🙂
Doar timp imi trebuie ca restul mi-e la indemana… Intr-un timp am cochetat cu editatul digital, media, publicitate tiparita, design grafic, printare etc
faina treaba cu criza. la un moment dat tot intram pe un site japonez de vinzari de lame japoneze, pt documentare si pt spalat pe ochi , merita sa dai un ochi…
cum a dat criza au aparut o gramada de lame la preturi net inferioare la cele cu care eram obijnuit. n-am mai urmarit sa vad cum au evoluat preturile mai recent.
Care este site-ul de lame?
cum naiba de a disparut din text…?
aoi-art.com
„sau priveste si te imbolnaveste”
am unu aici (un bolnav, desi e doctor) prin sibiu, un prieten, deocamdata are vreo trei, plus un suport frumos, cu incrustatii de sidef. cind il vizitez „pipai” si eu si ma clatesc la ochi.
Din imaginile pe care le-am vazut la tine pe blog, bag mana in foc ca si wakizashi-urile tale fac niste spalaturi la ochi si un „uns” la suflet de numa’ 😉
wakizashi zicea matei ca face tare bine la gat :))
Unii nu merita tratament cu wakizashi 🙂 Ceva ruginit si neascutit poate …
ati gasit site-ul? v-ati balacit ochii?
Faine lame pe site-ul ala japonez… Erau unele din secolul XVII in stare perfecta !!!
ca sa ma laud singur, am sa descriu pe scurt reactia unui client cind a venit dupa o pereche katana/wakizashi+suport – dupa vreo 10 minute de mutenie si blocaj senzorial fata de restul lumii zice: nu credeam ca chiar asa o sa fie!
acuma nici el n-o vazut de alea adevarate pe viu…
Matei, eu sunt un super fan al tau! cand o sa-si dea putin drumul piata si pe la noi, o sa te ascunzi de clienti, atatia o sa ai !
si lamele ca lamele, dar cind vezi ce nebunii de lucraturi si frumusete la accesorii… sint multi care colectioneaza doar accesorii
Sunt curios cum se simte la mana o piele de sting-ray in care se invelesc manerele la katana si wakizashi…
mai vrem ceva frumos de spalat pe ochi, ca imediat vine al treilea rind de pietre si va fi iar vorba de pietre. vrem sculeeeeee!!!!!
ca stim ca mai ai dosite, ca ti-a scapat porumbelu 🙂
🙂 da, mai am cate ceva… Ultimele 2-3 saptamani nu am mai avut timp de scule ca am avut de lucru cu alte proiecte. Unul dintre proiecte a fost sa pozez 107 picturi ale unei artiste, in vederea realizarii unui catalog! Mi-a luat 3 zile complete de lucru (8h/zi)
M-am prins ca aici sunt scule pentru mesterii lemnului, au si bijutierii o multime de astfel de scule, una este „drilul” , numai buna de data gauri foarte mici, in metal, manual desigur, o puteti vedea aici (nu fac reclama, doar ca nu am alta poza) http://ipunctcom.blogspot.ro/2012/07/gaurire-frezare.html
Blogul dvs. e o incantare… si eu sunt corporatista, si cu toate astea la 46 de ani m-am dus la UCECOM sa invat bijuterie, de la tata am mostenit pasiunea de mestereala, mi-ar place sa fac si sa stiu de toate!!!
Multumesc!