Povestire din copilărie

03ian.10

Imediat după intrarea în noul an (2010), i-am făcut o scurtă vizită mamei mele care locuieşte în alt oraş… În timp ce eu reparam cablul TV, recent bântuit de „pureci”, mama şi soţia mea se întreţineau pe unul dintre puţinele subiecte comune pe care le au mereu la îndemâna, adică… eu.

Cum mama nu se plictiseşte niciodată să povestească şi să re-povestească întâmplări din copilăria mea năstruşnică, de fiecare dată când o vizitez împreună cu Ioana, se lasă cu depănat povestiri mai mult sau mai puţin flatante despre subsemnatul.

De obicei nu stau la astfel de discuţii cu „fetele” dar, de data aceasta, am prins o parte din relatări. Printre aceste povestiri, una, pe care nu o ştiam, mi-a atras atenţia…

Că am fost un copil deosebit de neastâmpărat era de mult un lucru binecunoscut mie… Circulă chiar „legende” cum că, pana pe la vreun an, am plâns tot timpul în care nu am fost ţinut în braţe şi nu am dormit mai deloc! Ca să mă liniştească, părinţii şi bunica mea încercau în toate felurile posibile şi imposibile să îmi facă pe plac: îmi citeau, îmi cântau, se hlizeau, îmi dădeau tot felul de obiecte şi jucării… De obicei obiectele îmi captau mai cu seamă atenţia dar, în scurt timp, mă plictiseam de orice şi o luam de la capăt cu urlatul, spre disperarea părinţilor şi a vecinilor. Într-o astfel de zi, pe când eu aveam mai puţin de 1 an şi nimic nu mă putea opri din plâns, în disperare de cauză, mama mi-a pus în faţa lădita cu scule pe care tot românul o ţine în cămară… Cică, imediat ce am pus mâna pe ciocan, ca prin minune m-am oprit din plâns şi am început să cotrobăi cu curiozitate printre cuiele şi celelalte unelte din cutia magică! De atunci şi până în ziua de azi, sculele şi alte obiecte tehnice au exercitat întotdeauna o atracţie magică căreia nu i-am putut rezista!

Astfel, în clasa a II-a eram deja membru al cluburilor de carting şi electronică de la „Casa Pionierilor”, chiar dacă eram prea mic şi pentru unul şi pentru celălalt. Cămara, locurile ascunse de după dulapuri, dedesubtul paturilor etc, erau ticsite de piese ciudate şi interesante recuperate de la depozitul de fier vechi – locul meu preferat de joacă. În clasa a V-a, baia de serviciu din noul apartament în care tocmai ne mutasem a devenit oficial „atelierul” meu de navomodelism, rachetomodelism, optica, chimie etc.

În aceste condiţii, pasiunea mea pentru scule şi tehnică devine, chiar dacă nu mai puţin bolnavă, măcar mai justificabilă! Ce să-i faci, nu te poţi pune cu chemarea omului! Unul cânta de la 4 ani, altul pictează, o fetiţa de 5 ani vrea să devină fotomodel, un băieţel mai îndrăzneţ fugăreşte deja colegele de grădiniţă… Tot aşa, e dreptul altuia să nu-i mai fie luată lădiţa cu scule din zona de acces! 🙂

Filed under: Miscelanous   |  4 Comments
Etichete:copilarie, hobby, hobbz, mesterit, pasiune, scule